marți, 20 septembrie 2011

Cat de importanta este imaginea de sine?




Deşi, greu de conturat şi definit, imaginea despre sine joacă un rol important în conduită. Ne-am obişnuit să credem că acţiunile individului constituie rezultatul global, deci exclusiv, al însuşirilor sale. Totuşi, nu este greu de întrevăzut că însuşirile respective sunt puse în acţiune de o forţă care nu se identifică cu ele, de imaginea despre sine. Prin tot ceea ce întreprinde individul, apără, afirmă sau tinde să creeze celor din jur o anumită imagine despre sine, suma reprezentărilor sale cu privire la el îsuşi. Imaginea despre sine apare astfel, ca un dat  al realităţii, care poate şi trebuie să devină obiect al cunoaşterii psihologice, în final al autocunoaşterii.
Formare imaginii de sine are loc, într-un moment cuprins, după cum notează U. Şchiopu şi E.Verza (1981), între cea de-a 17-a şi cea de-a 36-a lună de viaţă, când are loc recunoaşterea de sine a copilului în oglindă. Constituirea imaginii despre sine începe prin operarea unei distincţii între „propriul corp” şi „ceea ce se afla in afara propriului corp”.
Începutul constituirii sinelui, datorat mişcării, care provoacă simultan, prin voia proprie modificarea lucrurilor din jur, şi sumei de senzaţii prin intermediul cărora, treptat, membrele şi corpul în întregime ajung să fie percepute ca proprii.
Spre deosebire de corpul reprezentat ( cel din oglinda), corpul trăit are un caracter mult mai subiectiv. El reprezintă „opinia” subiectului asupra propriului corp. Din acestea rezultă că formarea imaginii despre sine începe din primele luni de viaţă, prin delimitarea unui sine în raport cu o lume de lucruri şi a cărui evoluţie cuprinde şi o fază de elaborare a schemei corporale.
Ideea că schema corporală este o parte a imaginii despre sine este argumentată de faptul că diviozarea corpului în segmente componente şi mai ales, deplasarea şi recunoaşterea acestora sub anumite denumiri, implică cu necesitate o anumită distanţare de propriul corp, o privire asupra lui din afară. O asemenea optică, din exterior, constituie substratul specific al imaginii despre sine.
Următorul element este evidenţiat prin reprezentările corporal – dinamice. Alături de acestea, judecăţile de valoare cu privire la propriul corp (înalt, gras şi urât) fac parte din imaginea despre sine şi sunt departe de a avea un caracter exclusiv estetic. A fi înalt, slab, frumos, etc., presupun nişte criterii de valorificare, care într-un fel sau altul, sunt expresia unor convenţii sociale. Aprecierea însăşi, indiferent de criteriu, presupune comparaţie, deci un cadru social. În cadrul social, însă, avem de-a face cu o varietate de criterii, nu numai cu cel estetic, operante atât în autoaprecierea individului, cât şi în aprecierea acestuia de către cadrul social. Cea mai mare parte dintre ele vizează faptele sale, trecute, actuale sau posibile, şi pornind de aici, rolul său social.
Sintetizand , în ceea ce priveşte vârsta preşcolară a copilului, se consideră că în „structura” imaginii despre sine intră două categorii mari de elemente: reprezentările corporal – dinamice şi reprezentările asupra prorpiilor posibilităţi de acţiune. În privinţa acestora din urmă, s-ar putea spune că „jocul cu alţii” constituie pentru copil o deosebit de bogată sursă de date cu privire la sine.
De multe ori, modul in care ’se vede’ un copil este strans legat si de atitudinea familiei si a celor apropiati copilului. Un copil care se simte acceptat asa cum este, indiferent de performantele sale, este un copil care se simte confortabil in ’pielea lui’, un copil cooperant si curajos.
Sa invatam si daca am uitat, sa ne aducem aminte, ca pentru un copil, o vorba, o privire, un gest, pot face diferenta intre ’ma simt valoros’ si ’nu sunt indeajuns de bun’.
Allport consideră că „primul aspect al identităţii proprii care se dezvoltă este simţul unui eu corporal”. În acelaşi sens, apreciază că simţul eului corporal se dezvoltă nu numai din senzaţi organice, ci şi din frustrarile care apar „afară”. Simţul corporal rămâne pe toată durata vieţii o ancoră a conştiinţei de sine, dar, oricât de important este acesta, el nu reprezintă întregul eu al cuiva.
Desi, perioadele prescolara si scolara au un rol decisiv in formarea imaginii de sine, aceasta din urma se maturizeaza odată cu noi, sau poate să se deterioreze. De fiecare dată când trebuie să acţionăm, să facem faţă unei provocări, să luăm o hotărâre morală, ne cosiderăm sentimentele faţă de propria persoană ca fiind corecte sau greşite. Iar dacă evităm acţiunile şi hotărârile, în ciuda necesităţilor evidente, aceasta este tot un fapt care ne afectează atitudinea faţă de propria persoană.
Nevoia noastră de respect de sine este nevoia de a ştii că funcţionăm aşa cum ne-o cere viaţa şi starea de bine.

Biliografie: 
Autocunoastere Si Creatie - Valeriu Ceausu 
Eul si personaliata- Mielu Zlate

Imaginea de sine si personalitate in adolescenta - studii teoretice si experimentale- Margareta Modrea

Maria Tomescu
Psiholog Clinician




vineri, 26 august 2011

Cum ne afecteaza deficienta fizica functionala?


Numai suferinta il schimba pe om, toate celelalte experiente si fenomene nu reusesc sa modifice esential temperamentul cuiva sau sa-i adanceasca anumite dispozitii pana la a-l transforma integral” (Cioran). 
“Gand” impartasit de multi oameni, oameni care nu au experimentat suferinta fizica, dar mai ales de catre cei care sunt sau au fost  afectati direct.
Deficienta fizica, handicap fizic, disabilitate fizica, iata termeni des intalniti, des utilizati, dar de multe ori nu pentru a exprima adevarata lor semnificatie. Acesti oameni nu se confrunta cu probleme asemanatoare celorlalte categorii de deficiente. Ei sunt capabili sa invete, sa auda, si sa vada.
Paradoxal insa, aceasta normalitate este numai aparenta, intrucat exista constiinta infirmitatii, accentuata de perioadele prelungite de imobilizare, care limiteaza campul experientei personale. Daca inca din copilarie, persoana cu deficienta fizica nu si-a insusit notiuni care au la baza manipularea unor obiecte, acesta va resimti de-a lungul existentei sale o anumita inadecvare sociala.
Intensitatea acestei reactii depinde si de modul in care individul a fost acceptat sau refuzat de familie, mai ales daca aceasta conditie a aparut inca din copilarie. Wincott reaminteste  ca ,,un copil trebuie sa fie iubit asa cum este, cu deficienta sa, si nu cum ar  trebui sa fie, caci normalitatea este ceea ce este el” (Tratat  de psihopatologie a copilului - Daniel Marcelli).
Deficienta are repercursiuni asupra procesului normal de evolutie, antreneaza modificari importante ale dinamicii familiale si provoaca secundar, perturbari la nivelulul imaginii de sine al fiecarui individ. Apar astfel, tulburari reactionale care prin intensitatea lor pot trece in prim plan.
Caracteristica esentiala pe care o poti experimenta este izolarea (mai mult sau mai putin accentuata), fiind in mare parte consecinta limitarii experientei personale. Spitalizarile repetate dau nastere unui sentiment de neputinta asupra propriei vieti. Astfel incep sa se dezvolte temeri care au existat si pana acum intr-o masura  si dar care nu ti-au afectat pana acum existenta. Apare teama de durere, teama de mutilare corporala, teama de abandon si teama de moarte.      
Senzatia lipsei de control asupra propriului corp si uneori faptul ca acesta ne poate trada, pot conduce de cele mai multe ori la sentimentul ca suntem si  intotdeauna vom fi diferiti, unici. La acest sentiment contribuie in mare parte, tratamentele medicale, cum ar fi aparatul gipsat, sau imobilizarea la pat care restrictioneaza miscarea si activitatea, care intaresc sentimentul unicitatii si al izolarii .
Aceste sentimente pe care cineva cu o deficienta le dezvolta, se pot manifesta de-a lungul existentei sale cand, din cauza nesigurantei se va simtii incapabil sa-si dovedeasca eficienta, chiar daca intelectual este mai mult decat apt. Louis Arnoult in ,,Suflete Intemnitate”, afirma ca persoanele cu defienta fizica sunt ca niste prizonieri: ei nu sunt in masura sa-si exercite puterile, desi acestea sunt virtual prezente si teoretic intacte.
Este adevarat ca experientele medicale timpurii sau/si cele din viata adulta pot fi traumatizante, deasemenea  este adevarat ca de cele mai multe ori, Romania nu este tara cu mijloacele necesare, pentru a sustine nevoile unei persoane cu conditii medicale. Insa de cele mai multe ori dorinta si vointa noastra de a ne insanatosi sunt cele mai de pret “medicamente” in procesul de recuperare.

Ce poti face?

·        Ajuta-ti familia sa te ajute, sunt momente in care tu stii cel mai bine de ce ai nevoie, impartaseste cu ei.
·        Autocritica sau gandurile negative - Este posibil sa fi observat pana acum ca acestea din urma, nu sunt tocmai contructive, mai ales daca cu asta te ocupi mai tot timpul. Incearca un exercitiu zilnic, gandeste-te la 3 lucruri bune despre tine si noteaza-le. 
·        Daca este posibil alterneaza perioada tratamentelor medicale cu activitiati mai variate care te pot ajuta sa iti descoperi talente noi ( desen, pictura)
·        Recunoaste ce poti schimba si ce nu poti schimba. Daca esti nemultumit de ceva ce poti schimba la tine, gandeste-te cum poti face asta si incepe astazi, daca este ceva ce nu depinde de tine, e timpul sa te accepti si sa te iubesti. 
·        Stabileste-ti obiective ( incepe cu pasi mici), gandeste-te cum le poti atinge si mai ales nu uita sa te feliciti pentru reusite, oricat de mici ti se par.

 Bibliografie:
C. Enachescu, Tratat de igiena mintala (1996)
P. Arcan & D. Ciumageanu, Copilul deficient mintal (1980)
T. J. Weihs, Sa-i ajutam iubindu-i (1992)
C. Paunescu, Deficienta mintala si procesul invatarii (1976)
C. Paunescu, Copilul deficient-cunoasterea si educarea lui (1983)
C. Neamtu, A. Ghergut, Psihopedagogie speciala (2000)
C. Rusu Deficienta, incapacitate handicap, coord (1997).
  
Maria Tomescu
Psiholog Clinician


marți, 23 august 2011

Diferit inseamna anormal?

    Inca din clasele primare invatam ca cei care nu sunt ca noi ies din normalitate, cei care sunt mai slabi, cei care poarta ochelari, cei care scriu cu mana stanga, cei care nu pot socoti corect, cei care nu se incadreaza in normele de frumusete, cei care nu pot alerga, sunt de cele mai multe ori respinsi.
Crestem cu ideea ca daca o persoana este diferita, atunci ea trebuie tratata diferentiat. De cele mai multe ori aceste persoane ajung sa fie izolate sau se autoizoleaza.
 Unde este granita dintre normal si anormal? Cine o stabileste si cand este necesar sa se faca?
Este oare o persoana care nu poate merge, auzi, vorbi sau vedea, anormala? Ce inseamna sa fii normal? Sa poti vedea, sa poti alerga, sa poti auzi sau pur si simplu sa poti iubi si sa poti simti? Este oare un om normal cel care se foloseste de toate simturile pentru a le face rau celor din jurul sau?
    Multe persoane cu diverse conditii medicale sunt supuse acestui stigmat social. De cele mai multe ori ajung sa se simta inferioare, sa aiba sentimentul ca nu se pot ridica la nivelul celorlati, astfel pe langa lupta cu conditia medicala se duce o lupta continua cu ceilalti.
Aceste sentimente si emotii sunt firesti avand in vedere modul in care societatea noastra functioneaza. O persoana care devine victima stigmatului social se autoizoleaza si gandeste ca este singura. Este foarte important ca aceasta sa interactioneze cu alte persoane care simt la fel, astfel va intelege diferit situatia sa si va constientiza ca nu este singura.

Anca Dobarleanu



marți, 16 august 2011

 


 


Acest grup s-a născut din nevoia de a ajuta, de a susţine, de a îndruma, şi de a împărtăşi experienţele unice traversate în context medical (diagnosticare, spitalizare, post-spitalizare)




Ce va oferă grupul?  



Un mediu securizant unde puteţi oferi si primi suport emoţional si unde veţi avea ocazia de a împărtăşi din experienţa proprie cu persoane care se confruntă cu situaţii asemănătoare cu ale dumneavoastră.


Participanţii grupului vor fi însoţiţi si ajutaţi de terapeuţi specializaţi pentru a depista căi de rezolvare si de explorare a problemelor specifice condiţiilor medicale.




·         Cine poate beneficia de serviciile acestui grup?

Adulţi care se confrunta cu o condiţie medicală acută sau cronică.

Subiecte abordate:
  •  Impactul bolii la nivel: afectiv, social si funcţional.
  •  Importanţa implicării familiei    
  •  Stigma socială
  •  Posibilităţi de recuperare

 

Structura grupului

Grupul va fi format din maxim 10 persoane. Selecţia grupului se va face de către terapeuti. 


Coordonatorii grupului 


Maria Tomescu- Psiholog Clinician Practicant format în Psihoterapie Cognitiv- Comportamentala. 

Anca Dobarleanu- Psihoterapeut in formare Psihoterapie Adleriana, Psiholog şcolar autonom.

 

 

Detalii si inscrieri : 




marți, 9 august 2011

Impactul psihologic al transplantului

   Operatiile de transplant in Romania reprezinta inca o noutate pentru cei mai multi, iar acestea se realizeaza cu o frecventa redusa din cauza numarului redus de donatori si a unei educatii sociale precare in acest sens.
   Persoanele care au traversat aceasta experienta se confrunta de cele mai multe ori pe langa suferinta fizica ante si post transplant cu o suferinta psihica dificil de inteles de catre ceilalti.
In general, cei care necesita o astfel de interventie sunt trecuti pe o lista de asteptare si poate dura chiar ani pana la gasirea unui donator. In aceasta perioada, pe langa lupta cu conditia fizica precara, cu incapacitatea de a trai o viata sanatoasa, oamenii aflati in aceasta situatie sunt dominati de o lupta interioara puternica. Pe de-o parte ei sunt cuprinsi de o dorinta profunda si de speranta ca viata lor se va schimba in mai bine, iar pe de alta parte de gandul ca pentru acest lucru sa se intample trebuie ca altcineva sa moara.
   Dupa ce operatia de transplant are loc, cele mai multe persoane se intampla sa traiasca doua sentimente contrare: un sentiment puternic de vinovatie fata de donatorul lor si sentimentul ca au renascut, un sentiment puternic de bucurie ca pot lua viata de la inceput.
Recuperarea nu se realizeaza rapid, iar impactul psihologic este puternic. Pacientii nu se trezesc simtindu-se bine dintr-o data si de cele mai multe ori poate dura chiar luni intregi pana cand invata sa accepte ideea ca au un organ strain in propriul corp. Se intampla des ca cei care au facut aceasta operatie sa aiba un sentiment acut de pierdere raportat la vechea viata si la propriul organ.Gandurile legate de viitor le pot cauza stari de depresie, fiind vorba de un viitor pe care doar si-l imaginau dar de care nu erau siguri ca il vor avea. 

Anca Dobarleanu